Potrivit ''Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (vol. I, Bucureşti 2002), în anul 1912, campionul mondial Jack Johnson, aflat în trecere prin România, face o demonstraţie de antrenament şi de box la Circul "Sidoli" cu unul dintre primii noştri boxeri, Jean Terzieff-Popovici, care a fost învins prin KO. Puţin mai târziu, boxerii autohtoni Preotescu şi Pascu fac câteva demonstraţii de box. Societatea "Tirul" angajează ca maestru de box un fost pugilist de culoare, Billy Kid Gordon. În 1914 se organizează la Ploieşti demonstraţii de scrimă şi de box în care profesorul Louis Blanc şi unul dintre elevii săi de la şcoala "Mănăstirea Dealu" au evoluat şi "au produs emoţii printre gentilele doamne şi domnişoare din staluri" (Revista "Automobilă" - 1914).
Boxerul de origine română Arthur Costamagnia, stabilit în SUA, se întoarce ca boxer profesionist şi popularizează "arta nobilă" a boxului. În 1918, la Bucureşti, se înfiinţează Asociaţia "Mitica Dona", unde Jean Terzieff-Popovici predă boxul. Prilejul primei participări oficiale la o competiţie internaţională de anvergură apare în anul 1919 cu ocazia invitaţiei primite la "Jocurile Interaliate de la Paris", la care participă patru pugilişti (Virgil Saivan, Jean Terzieff, Jean Simion şi Mihail Condrus). Arhitectul clujean Virgil Saivan ocupă locul al doilea.
Boxul va cunoaşte o mare dezvoltare şi răspândire după Primul Război Mondial. În 1920 este semnalată existenţa mai multor săli de box în Bucureşti. Printre ele foarte active erau "secţiunea" de box (preşedinte Jean Simion) din cadrul "Tenis-Club-Român", sala FSSR din str. Clemenţei, condusă de J. Constantinescu, apoi "Academia de box" înfiinţată de Niculescu-Ianca în saloanele "Tirului" ş.a. Primul club de specialitate va fi "Boxing club", fondat de Mihail Codrus în martie 1920.
La 21 iunie 1921, în cadrul FSSR, a fost înfiinţată "Comisia centrală de box", primul organism de conducere a activităţii pugilistice din ţara noastră, avându-1 ca preşedinte pe Neagu Boerescu. În acelaşi an, are loc un "Şampionat de box al României" la Arenele Romane. Sunt invitaţi şi doi boxeri străini: campionul Europei Centrale, austriacul Willy Jager şi americanul Young Courley. Meciurile se termină cu succesul boxerilor români, Arthur Costamagnia şi Ion Dârlău. Cel mai probabil, la victoria lor a contribuit şi diferenţa de categorii. "Jager şi Courley erau boxeri de categorie uşoară sau cel mult mijlocie, în timp ce boxerii români treceau cu mult peste categoria semigrea", preciza mai târziu "Gazeta sporturilor" din 15 ianuarie 1927.
În 1922, se înfiinţează "Boxing-Club", unde se va desfăşura primul meci de box de zece reprize (dar numai a câte două minute) din ţara noastră. Un rol important în popularizarea boxului va reveni Societăţii americane YMCA şi societăţii "Tirul", unde era maestrul Petre Alexandrescu, absolvent al Şcolii de la Joinville din Paris. Galele se înmulţesc, în iunie 1921, se organizează în parcul FSSR de pe şoseaua Kiseleff o gală care a reunit toţi "aşii" vremii. "Gazeta sporturilor" de atunci, citată în ''Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'', scria: "Dan Berceanu şi Ion Drăguşanu au oferit o luptă animată, lovindu-se ori de câte ori prindeau ocazia, spre satisfacţia celor câteva sute de spectatori, care au salutat decizia de meci nul". Apoi, arbitrul acestui meci, Jean Simion, "şi-a luat ţinuta de sportsman şi 1-a înfruntat între corzile ringului pe marele performer de la Pershing, Virgil Saivan, cu care a reuşit să termine la egalitate o dispută în care s-au schimbat lovituri clasice, foarte frumoase". Meciul următor, dintre Traian lonescu şi Alexandru Tone, s-a încheiat "tot cu joc egal". Meciurile s-au disputat în patru reprize a câte patru minute, ceea ce demonstra o bună condiţie fizică.
În anul 1923, la o altă societate, "Barbu Nemţeanu", se va desfăşura o gală de meciuri în zece reprize a câte două minute. Aceste gale devin tot mai numeroase în viaţa oraşelor mari din provincie: Craiova, Constanţa, Cluj, Galaţi, Ploieşti, Arad, Oradea ş.a. Înfiinţarea Comisiei de box (în 1921) se face simţită prin organizarea unor campionate regionale şi naţionale, desfăşurate în paralel cu galele de la Circul "Sidoli", care ţin capul de afiş în privinţa participanţilor (de la "Boxing-Club", "Stadiul Român", "Tirul" etc.). În toamna acelui an, are loc primul campionat român de box; organizarea a fost un eşec, din provincie prezentându-se doar un concurent, de la Oradea. Au existat multe nereguli şi acte de indisciplină, care demonstrau lipsa de experienţă a forului organizatoric. Dan Chirilă este declarat campion prin neprezentarea adversarului, la categoria uşoară. Primul campion al ţării la categoria pană este Constantin Vârlan. În oraşele amintite se organizează gale cu invitarea unor profesionişti străini.
În anul 1924, se vor organiza oficial primele întreceri la profesionism (paralel cu cele de amatori), la care participă boxeri germani şi austrieci. Boxul profesionist înfiinţează în anul 1925 "Federaţiunea profesionistă de box", dar ea va fi oficializată numai la 26 martie 1926, sub denumirea de "Federaţia Română de box - profesionist", sub preşedinţia lui Nicolae Niculescu-Ianca. În acelaşi an, va fi confirmată şi afilierea la IBU (International Boxing Union). Federaţia a fost afiliată şi la Asociaţia Europeană de Box Profesionist (APPE). Această federaţie va determina o intensificare a activităţii competiţionale, în dauna boxului amator. Venirea boxerilor francezi, italieni, unguri, austrieci şi germani, care a făcut vâlvă în presa vremii, stimulează numărul şi spectaculozitatea galelor, dar şi apariţia racilelor dintotdeauna ale competiţiilor profesioniste: meciuri trucate, decizii eronate etc.
''Enciclopedia Educaţiei Fizice'' mai notează că, din cronica vremii rezultă victorii spectaculoase ale boxerilor români în faţa celor străini. Umberto Lancia, I. Gutman, Dan Chirilă, Moţi Spakov, Dumitru Teică şi Constantin Nour sunt de acum nume sonore în boxul profesionist din România. Boxul amator cunoaşte şi el o revigorare. Numărul mare al pugiliştilor înscrişi obligă organizatorii să desfăşoare campionate pe regiuni, cu caracter eliminatoriu, semifinale şi finale. În anul 1926, se înregistrează 26 de gale de box, dintre care şapte internaţionale. Boxul se evidenţiază prin calitatea sa, frecvenţa săptămânală a galelor şi răspândirea lui în oraşele ardelene şi bănăţene ca: Braşov, Cluj, Lupeni, Petroşani, Reşiţa, Timişoara, Oradea şi Arad.
Campionatul naţional din 1927 se va ţine în 1928. În acest an, se va pune în joc, pentru prima dată, titlul de campion la toate categoriile. Galele profesioniste sunt mai frecvente, iar cele de amatori se organizează pe provincii. Titlurile profesioniste se pun în joc în 1929. Moţi Spakov, Dumitru Călinescu, Dumitru Pavelescu, Lucian Popescu sunt nume de rezonanţă prin rezultatele lor în faţa boxerilor străini şi a celor din Asociaţia Boxului Amator. Anul 1930 a înregistrat o febrilă activitate pugilistică. Înfiinţarea UFSR determină Comisia de box (amator) şi Federaţia Română de Box - profesionist, să fuzioneze sub numele de Federaţia Română de Box (FRB). Primul preşedinte al acestui for a fost Neagu Boerescu. Apare o nouă generaţie de boxeri profesionişti: Gheorghe Axioti, Mihail Fulea, Constantin Nour. La 7 iunie 1930, Lucian Popescu cucereşte titlul de campion european la categoria muscă în faţa francezului Kid Oliva. Primele medalii la Campionatul European de amatori se obţin în 1930, prin Marin Plăeşu - argint şi Nicolae Carata - bronz. La boxul amator se înregistrează câteva victorii: la Timişoara, echipa funcţionarilor civili învinge cu 8-4 echipa CF Budapesta. Se participă cu patru boxeri la CE de box de la Budapesta, unde se obţin rezultate remarcabile (locurile II, III şi IX).
Campionatul naţional din 1931 reuneşte boxeri din şase regiuni. În acelaşi an, L. Popescu cucereşte al doilea titlu de campion european la profesionism la Bucureşti, învingând la puncte pe spaniolul Carlos Flix, la categoria cocoş. În 1931, erau legitimaţi 366 de boxeri amatori. Boxul profesionist înregistrează un regres faţă de boxul amator. Lucian Popescu pierde cele două titluri europene la Paris şi Milano. Anul 1933 nu va fi prielnic sportului românesc şi, în special, boxului profesionist şi amator. Sunt însă unele revirimente ale boxului amator. Meciul dintre echipele României şi Cehoslovaciei de la Bucureşti va fi o victorie pentru culorile naţionale române (9-7).
În 1934, boxul amator se regrupează, prin organizarea lui aproape în toate regiunile ţării. Au loc campionate inter-regionale şi finale ale campionatelor naţionale. Se remarcă în acest interval (1934-1935) boxul practicat în secţiile CFR, pe întreg teritoriul ţării. În 1936. boxul românesc realizează o remarcabilă performanţă prin boxerul de excepţie Toma Aurel, care cucereşte titlul de campion european la categoria cocoş. La Jocurile Olimpice de la Berlin (1936) participă patru boxeri (Nicolae Berechet - la 67 kg, Constantin David - la 61 kg, Marin Gaşpar - la 53 kg şi Dumitru Pavelescu - la 50 kg), fiind eliminaţi din primul tur. Câţiva boxeri români iau parte la CE de la Milano, unde Anton Osca (cocoş), ocupă locul II şi Marin Gaşpar (pană), locul IV. La Timişoara se desfăşoară Campionatele de box ale Micii Antante, la care participă boxeri din Iugoslavia şi Cehoslovacia. România câştigă concursul prin Nicolae Rădan, Romulus Indru, Ludovic Gilicze şi Gh. Georgescu. În 1938, Toma Aurel îl învinge prin descalificare pe boxerul italian Gino Cattaneo pentru titlul european, pe care-1 va pierde pentru că n-a mai boxat, la timpul fixat, cu un adversar desemnat de Federaţia Internaţională. Începând cu acest an, campionatele naţionale se dispută în sistem tur - retur, adică toamnă - primăvară, cuprinzând deci doi ani. În anul 1939, Lucian Popescu recâştigă la categoria pană titlul european în faţa belgianului Phil Dolhem. În anii următori, activitatea pugilistică se estompează, în anul 1942, la Bucureşti se organizează cucerirea titlului de campion european între Gheorghe Popescu şi Gino Bondavalle la categoria pană, ultimul câştigând la puncte. În acelaşi an - 1942, se organizează în Bucureşti "Cupa de război". Mai au loc şi Campionatele Universitare.
În 1944, se desfăşoară la Bucureşti o competiţie internaţională între boxerii României şi ai Croaţiei şi Sloveniei, câştigată de echipa noastră. După câţiva ani de stagnare, activitatea boxerilor amatori (mai ales) se înviorează prin apariţia Organizaţiei Sportului Popular (OSP), for sportiv de sorginte comunistă, care urmăreşte să înlăture treptat conducerea sportului românesc (UFSR), care era un organ democrat şi tradiţional de coordonare a federaţiilor sportive naţionale. OSP va organiza mai multe competiţii la diferite niveluri: campionat şcolar, campionat muncitoresc (sindicalist), "Mănuşa de aur", Cupa "CGM" etc. OSP, potrivit doctrinei comuniste care a creat-o, lupta pentru desfiinţarea profesionismului, care va avea loc în 1948. Printre ultimii boxeri profesionişti, care aveau valoare continentală, s-au aflat Ion Popa şi Ion Chiriac.
Boxul amator în aceste condiţii se dezvoltă impetuos, în 1950 fiind înregistraţi 1.300 de boxeri la campionatele naţionale. Performanţele boxerilor români le vor asigura prezenţa la JO de la Helsinki din 1952, confirmate prin medalia de argint cucerită de Vasile Tiţa şi cea de bronz aparţinând lui Gheorghe Fiat. Va fi organizat primul campionat de juniori. La Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953 de la Bucureşti, boxerii Dumitru Ciobotaru şi Ion Zlătarii vor ocupa locul I, iar echipa României se va clasa pe locul II. Se vor realiza multiple întâlniri amicale pe echipe complete cu echipele URSS, Finlandei, Suediei, Italiei, Elveţiei, Austriei şi Scoţiei, cu rezultate în ansamblu favorabile boxului românesc. JO din 1956 de la Melbourne, Australia, aduc consacrarea boxului românesc, Ion Linca obţinând prima medalie de aur pentru România, secondat de Mircea Dobrescu (argint), Gheorghe Negrea (argint) şi Constantin Dumitrescu (bronz). Campionatul naţional se dispută cu o mare ardoare, datorită secţiilor de box ale cluburilor "CCA" (devenită ulterior "Steaua"), "Dinamo", "Voinţa", "Rapid" şi "Metalul".
La CE din 1959 de la Lucerna şi în 1961 de la Belgrad, boxerii Gheorghe Negrea, Mircea Dobrescu, Puiu Nicolae, Constantin Gheorghiu şi Virgil Badea obţin medalii preţioase. Ion Monea câştiga medalia de argint la JO din 1968, după ce o dobândise pe cea de bronz la JO din 1960 de la Roma. De asemenea, Calistrat Cuţov cucereşte medalia de bronz. La CE din 1969 de la Bucureşti, Ion Alexe obţine medalia de aur, secondat de Ion Monea şi Victor Zillberman; Ion Covaci - bronz, iar Constantin Ciucă, Aurel Dumitrescu şi Calistrat Cuţov îşi adjudecau medalia de aur, fiind cea mai strălucită participare a echipei româneşti la un CE. La JO din 1972 de la Munchen, Ion Alexe va cuceri medalia de argint, iar la ediţia următoare a JO din 1976 de la Montreal, se vor obţine cinci medalii (două de argint şi trei de bronz), mai multe ca la oricare olimpiade. Rezultate meritorii se vor realiza şi la Olimpiadele următoare: Moscova - două medalii de bronz, Los Angeles - o medalie argint, Seul - o medalie argint, Barcelona - o medalie argint şi Atlanta - două medalii de bronz prin Leonard Doroftei şi Marian Simion.
Perioada 1989-1994 este dominată de personalitatea lui Francisc Vaştag. Ca junior, el cucereşte medaliile de aur de la CE (1987) şi CM (1988), iar ca senior trei titluri de campion mondial: 1989, 1993 şi 1995; locul III la CM (1991), campion european (1993 şi 1996), locul I la Cupa Mondială (1994), locul I la "Jocurile Bunăvoinţei" (1990), de şase ori câştigător al Turneului Centura de Aur din Bucureşti, învingător la mai multe turnee internaţionale. Este considerat cel mai bun boxer amator român până în prezent.
În 1995, la Berlin, Leonard Doroftei (semiuşoară) câştigă medalia de aur la campionatul mondial. În 1997, la Aachen, în Germania, Mihai Leu obţine centura de campion intercontinental la categoria peste 65 de kilograme, iar la 22 februarie, tot în 1997, devine campion mondial la aceeaşi categorie, în versiunea WBO. În 2002, Leonard Doroftei devine primul român campion mondial profesionist în versiunea WBA. În 2007, Lucian Bute devine primul român campion mondial profesionist în versiunea IBF, iar un an mai târziu, în 2008, Adrian Diaconu devine primul român campion mondial profesionist în versiunea WBC.
Personalităţi care au condus Federaţia Română de Box de-a lungul anilor, în calitate de preşedinţi: Constantin Stoicescu (anii '40), Benone Petrescu, Egizzio Massini, Gheorghe Calcan (1958-1966), Ion Tudosiu (1967-1968), Gheorghe Guriev (1969-1986), Cornel Nicoda, Tudor Stanică, Ion Sfetcu, Dumitru Sechelariu (1992-1993), Ion Şerban (1993-2000), Mihai Leu, Iosif Armaş, Rudel Obreja, Leonard Doroftei, Vasile Cîtea.
Sursa: AGERPRES
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.