Sporttim.ro, în dialog cu antrenorul timişorean Ilie Koş. Interviu de excepţie în şase episoade

Jurnalistul Ovidiu Forai, de la site-ul local www.sporttim.ro, a realizat un interviu cu antrenorul Ilie Koş, publicându-l în şase părţi, din aprilie 2011 până în aprilie 2012.




Partea I (2 aprilie 2011)

Ilie Kos e timişorean get-beget, iar pe 6 mai va împlini 65 de ani. De aproape patru decenii activează ca antrenor şi este unul dintre puţinii din breaslă care a dat, în ultimii ani, campioni naţionali de seniori în nobila artă! Da, e paradoxal, deşi urbea noastră are o foarte bogată tradiţie în sportul cu mănuşi – venit, ca atâtea alte sporturi, pe filieră vestică – numărul campionilor nu e unul foarte mare. Mai mult, maestrul Kos se mândreşte că l-a avut elev pe cel mai titrat pugilist timişorean din arena internaţională la nivel de seniori, Mihai Ciubotaru, medaliat cu bronz la europenele de la Varna din 1982!

Totul a început pe un ring, aşa cum era şi normal. „Am început boxul în 1964, la AS UMT. Am boxat doi ani aici, după care m-am transferat la AS Armata Târgu Mureş, pe perioada armatei, am revenit la UMT în 1968-69, pentru a trece apoi la CFR Timişoara în perioada 1970-72. Antrenor mi-a fost Paul Menczel senior (n. – fost boxer din prima generaţie de pugilişti bănăţeni, contemporan cu Erhard Dörfler, cel considerat astăzi drept părinte al boxului timişorean!). În postura de boxer am sesizat, întâi şi întâi, calităţile şi defectele maestrului meu. De pildă, o greşeală a fost faptul că, la campionatele naţionale din 1965, m-a folosit la o categorie superioară, 71 kg în loc de 67 kg. Am fost carne de tun. Am învăţat astfel şi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un antrenor, din punctul de vedere al celui care luptă în ring”… Întâmplarea a făcut ca tânărul boxer Ilie Kos, în vârstă de 26 de ani, să îşi fractureze cotul stâng. La boxeri, treaba asta e o adevărată tragedie! Refacerea e grea acum, darămite acum 30 de ani! Tot întâmplarea însă a adus şi un lucru bun. Maestrul Paul Menczel, care o fi văzut el ceva în privirea iscoditoare a elevului său, l-a chemat la colţ. „Stai aici, lângă mine, ca instructor. O să înveţi, pe parcurs, şi o să iasă poate un antrenor din tine”.

Şi ce antrenor a ieşit!

Sursa: www.sporttim.ro



Partea a II-a (12 aprilie 2011)

„Masetrul Menczel m-a luat lângă el. Am acceptat această trecere cu gânduri bune, bine stabilite, în primul rând să nu greşesc aşa cum s-a greşit faţă de mine”.

Şi a mai fost o împrejurare favorabilă: la scurt timp, maestrul Menczel i-a transferat cam toate atribuţiile lui Ilie Kos, oferindu-i mână liberă să conducă antrenamentele. „Ne consultam în permanenţă în ce priveşte etapa în care suntem, discutam planul de lecţie, dar după aceea mă lăsa singur să-mi duc îndatoririle. Mi-am câştigat respectul colegilor, care erau de vârstă apropiată, precum şi al celor mai mici. Eram respectuos, dar şi exigent. Cu trecerea anilor, mi-am lărgit sfera cunoaşterii, atât în ce priveşte cunoştinţele teoretice, dar şi cele practice, studiind cărţi scrise de cunoscuţii tehnicieni prof. Eustaţiu Mărgărit, prof. Alexandru Vadar, Florea Costin, precum şi studiile tehnicienilor din fostul URSS, Popov, Denisov şi Oleg Frolov”.

Maestrul Kos face un pic de filozofie a antrenorului. „Nu e suficient să fii un bun tehnician. Ca antrenor, trebuie să îndeplineşti mai multe condiţii, pentru a lucra cu oamenii. Munca cu omul e cea mai grea misiune şi în primul rând trebuie să îţi placă ceea ce faci”.

Bun. Să revenim la cariera maestrului. În decursul anilor 1977-78, la CS CFR Timişoara exista câţiva sportivi care băteau cu putere la porţile marii performanţe. Să dăm nişte nume: Aurel Stana, Andrei Pleşa, Dumitru Gherasim, Dumitru Voinescu, Gheorghe Pârvănescu şi Mihai Ciubotaru, revenit de la ASA Bacău. În vara lui ’78, antrenorul Paul Menczel se retrage în pensie, iar locul său este ocupat de fiul său, Paul Menczel junior. Astfel, la un moment dat, la club funcţionau trei antrenori: Paul Menczel jr. – antrenor coordonator, Ioan Marconi – antrenor cu normă întreagă, şi Ilie Kos, cu jumătate de normă, fiind în acelaşi timp şi tehnician la serviciul Desfacere al intreprinderii Detergenţi. Asta până într-o bună zi de toamnă, a aceluiaşi an 1978, când o delegaţie a uneia dintre cele mai mari şi mai importante fabrici din oraş avea să-l caute pe maestrul Kos, cu o propunere teribil de tentantă…

Sursa: www.sporttim.ro



Partea a III-a (24 mai 2011)

Spuneam în episodul precedent că o delegaţie a uneia dintre cele mai mari şi mai importante fabrici din oraş îl căuta pe maestru, într-o bună zi de toamnă a anului 1978. Era vorba despre AEM. Da, da… Tinerii de astăzi poate nu ştiu, dar AEM însemna, pe vremuri, mai mult decât „Aparate Electrice de Măsură”. Însemna box, însemna handbal, însemna şah. Doar ultimul se mai luptă azi să supravieţuiască în bătălia inegală cu criza şi economia de piaţă…

AEM avea nevoie de un antrenor calificat, pentru a se putea afilia la FR Box. „Am acceptat oferta lor şi m-am despărţit în condiţii amiabile de CFR. Mai mult, am putut să iau cu mine mai mulţi tineri cărora eu le-am pus prima dată mănuşile pe mâini şi care doreau să mă urmeze”, spune maestrul Kos. Au venit, între alţii, Vasile Dănciulescu, Robert Berg, Francisc Fodor, Gheorghe Pârvănescu. Au venit şi Marcel Şurubariu şi Constantin Ghiniţă, de la UMT. Iar în primăvara lui ’80 a fost transferat şi Mihai Ciubotariu. „Cu sprijinul larg al conducerii intreprinderii, s-au realizat multe lucruri bune pentru sportivi. De pildă, au primit apartamente de serviciu, pe care mai târziu au avut posibilitatea să le cumpere. Erau scoşi din producţie, dar aveau două antrenamente pe zi. Eu, ca antrenor, pot să spun că nu am avut parte de acte de indisciplină, de întârzieri sau absenţe nemotivate de la antrenamente. Dar, niciodată, nu mi-am bătut joc de meserie! Antrenamentele nu se fac după ureche! Eu am avut întotdeauna plan anual, plan de etapă – pregătitoare, competiţională şi post-competiţională, am avut scris ciclul săptămânal de antrenamente şi planul de lecţie. Şi m-am ţinut neabătut de ele. Numai în felul acesta am reuşit să obţin rezultate şi să îndeplinesc obiectivele propuse… Să revin la anul 1980. Tot atunci au venit la AEM boxerii Petru Cherecheş, Vasile Lazin şi Dumitru Senciuc, precum şi antrenorii Constantin Ştefănescu de la IMAIA, Radu Lavric de la UMT şi Pătru Cojocaru de la Clubul Şcolar Viitorul. Eu am fost numit antrenor coordonator”.

Ce este interesant pentru perioada de astăzi este numărul competiţiiilor la care participa un boxer amator acum 30 de ani. Le enumeră maestrul Kos: „Centura de aur”, Ring Sofia, în Bulgaria, Chemie Pokal Halle (în fostul RDG), TSK Berlin, Turneul de la Ulan Bator (Mongolia), Turneul de la Veneţia, plus alte şase-şapte competiţii interne. Era ceva! Mai mult, o să vedem că maestrul Kos şi elevii domniei sale nu erau numai nişte plimbăreţi pe mapamond, ci oameni care îşi făceau treaba foarte bine, astfel că, în 1982, în urma rezultatelor obţinute, secţia de box de la AEM a fost ridicată de federaţie la „rangul” de secţie de nivel olimpic! Dar hai să vedem rezultatele…

Sursa: www.sporttim.ro



Partea a IV-a (11 iulie 2011)

…În anul 1982, secţia de box de la AEM a fost ridicată la statutul de secţie de nivel olimpic. Cu această frază se încheia episodul precedent din povestea maestrului Ilie Kos. Dar, deşi a fost un an cu totul excepţional în ceea ce priveşte rezultatele, 1982 a fost, oarecum, „anunţat” de ceea ce s-a întâmplat în anii anteriori. Şi continuat de ceea ce a urmat… Să le luăm pe rând.

Astfel, în 1980, la Centura de Aur, cel mai prestigios concurs internaţional organizat în România, Mihai Ciubotaru a cucerit medalia de argint, fiind învins în finala categoriei 67 kg de nigerianul Roland Amoruy, medaliat la Olimpiadă! Să mai amintim că Centura de Aur, pe vremea aceea, era o competiţie extrem de dificilă. „Ca să ajungi în finală, povesteşte maestrul Kos, un sportiv trebuia să susţină patru sau chiar cinci meciuri, iar între adversari se aflau sportivi ai celor mai mari puteri din boxul amator: URSS, Cuba, Coreea”.

Un an mai târziu, în 1981, amintitul Mihai Ciubotaru şi Constantin Ghiniţă, ambii sportivi ai asociaţiei AEM, se califică la faza finală a Campionatelor Naţionale, desfăşurată pentru prima dată la „Polivalenta” din Bucureşti, în luna septembrie. Mihai Ciubotaru confirmă rezultatul bun de la „Centura” de mai an şi obţine medalia de bronz. O lună mai târziu, la Balcaniada din Croaţia, Ciubotaru devine campion balcanic!

În fine, vine 1982. La „naţionale”, AEM îşi ia partea leului: Mihai Ciubotaru, categoria 67 kg, campion al României; Dumitru Senciuc, categoria 75 kg, campion al României; Gheorghe Pârvănescu, categoria 63,5 kg, locul III şi medalie de bronz. Un bilanţ de excepţie pentru boxul timişorean, care nu a mai fost egalat de atunci niciodată! Mihai Ciubotaru merge la mondiale, la München, dar cel care avea să devină deţinător al titlului, americanul Mark Breland, se dovedeşte o nucă prea tare. Totuşi, se culeg lauri pe plan internaţional, Dumitru Senciuc devenind vicecampion balcanic la Izmir. „A fost anul cel mai de succes din toată cariera mea de antrenor, dar şi al sportivilor care au reprezentat cu cinste clubul şi oraşul, îndeplinindu-şi visul de a deveni adevăraţi campioni”, spune maestrul Kos.

A urmat încă un an foarte-foarte bun, 1983. Ciubotaru îşi păstrează titlul naţional, Senciuc obţine şi el „bronzul” la naţionale. „Eu am fost bolnav şi nu am fost cu sportivii la turneul final, locul meu fiind luat de maestrul Pătru Cojocaru”, subliniază maestrul Kos. Totuşi, 1983 avea să aducă cea mai de seamă realizare a unui boxer timişorean senior în întrecerile internaţionale ale amatorilor: o medalie la Campionatul European!…

Sursa: www.sporttim.ro



Partea a V-a (27 noiembrie 2011)

A trecut ceva timp de când nu am mai lucrat la „sac”, dar, cum se spune, mai bine mai târziu… Rămăsesem la anul 1983, unul dintre cei mai buni din istoria secţiei de box AEM Timişoara, dacă nu cel mai bun… Mihai Ciubotaru îşi păstrase titlul la campionatele naţionale, în vreme ce Dumitru Senciuc îşi adjudecase „bronzul”. Însă o performanţă şi mai strălucitoare avea să încununeze strădania maestrului Ilie Kos, responsabil cu pregătirea pugiliştilor la clubul timişorean…

Astfel, în luna mai a anului 1983, la Varna, în Bulgaria, au loc Campionatele Europene de box. În lotul României, campionul Mihai Ciubotaru (categoria 67 kg). Rezultat: medalia de bronz! Un rezultat excelent pentru acele timpuri, când România avea boxeri deosebiţi, iar un loc în lotul naţional era obţinut cu mare dificultate!

Urmează anul 1984. Povesteşte maestrul Kos: „Am plecat la naţionale cu doar doi sportivi, Constantin Blaga (48 kg) şi Dumitru Senciuc (70 kg). Mă aşteptam la medalii, ştiam căsportivii sunt bine pregătiţi, şi aşa s-a şi întâmplat: Blaga a luat bronzul, iar Senciuc argintul. Ultimul a fost în centrul unei întâmplări ciudate. După etapa premergătoare de zonă, Senciuc primise ordin de încorporare la CS Steaua Bucureşti, ca militar. Înainte de transferul propriu-zis, vin naţionalele. În semifinale, Senciuc îl bate prin KO pe Doru Maricescu (de la Steaua!), iar finala trebuia să o dispute tot cu un stelist, Florian Vasile. Ar fi fost prea mult pentru Steaua să piardă tot? Nu ştiu… Cert este că Senciuc apare la cântarul oficial cu mâna stângă în ghips! Fireşte, e oprit de medic, finala nu se mai dispută în ring şi Dumitru al meu ocupă locul II. Apoi s-a transferat la Steaua pentru stagiul militar”. Ce se întâmplase cu medaliatul de la europene, Mihai Ciubotaru? Aflat în pregătire cu lotul României pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles, Mihai face o… nefăcută, fuge din cantonament şi pierde totul. Visul său olimpic se năruie, din cauza unei năzbâtii…

A urmat o perioadă mai grea în viaţa maestrului Kos. Între 1985 şi 1988, din motive de ordin familial, se retrage în umbră, ca simplu spectator… Revine ca antrenor la AEM în 1989 şi pune umărul la şlefuirea de noi şi valoroşi boxeri: Dumitru Krestyin, Remus Savu, Dănuţ Gontariu. Se continuă tradiţia medaliilor. Astfel, la Campionatele Naţionale din 1989, AEM Timişoara participă cu doi sportivi, Dumitru Krestyin (60 kg) şi Dănuţ Gontariu (91 kg), învingători la „zonale”, iar Krestyin se întoarce acasă cu medalia de bronz.

Despre Revoluţie, amintirile maestrului nu sunt prea roz… „Nu mi-a convenit atitudinea unor membri din conducerea secţiei şi nici a sportivilor. Au ajuns la impresia că, acum, li se cuvinte totul. Revoluţia nu a adus prea multe lucruri bune boxului. M-am retras din activitatea de antrenor în altă postură, dar pentru scurt timp, pentru că, la sfârşitul anului 1991, secţia de box AEM s-a desfiinţat…”

Aşa au trecut cinci ani în care maestrul Ilie Kos a lăsat deoparte sacul şi prosopul…

Sursa: www.sporttim.ro



Partea a VI-a (14 aprilie 2012)

Încheiem astăzi periplul prin amintirile antrenorului Ilie Kos, unul dintre cei mai mari pe care i-a dat vreodată Banatul în nobila artă. Rămăsesem la Revoluţie, care, cum se ştie, odată cu libertatea, a adus şi destule aspecte mai puţin plăcute ale economiei de piaţă. Unul dintre acestea a constat în închiderea secţiei de box a clubului AEM Timişoara (1991), respectiv trecerea în pauză forţată a maestrului Ilie Kos…

În 1996, după cinci ani în care s-a învârtit ca leul în cuşcă (că de ring nu putea fi vorba), Ilie Kos revine ca antrenor voluntar, alături de Gheorghe Biea, la CFR Timişoara, club care îşi va schimba ulterior denumirea în CS Banatul (aşa cum se numeşte şi azi). „Ghiţă Biea este omul cu care am şi astăzi cea mai bună colaborare în box, bazată pe profesionalim, colegialitate şi prietenie”, îşi laudă discipolul, un „elev” care a devenit profesor la rândul lui, pentru că Ghiţă Biea are deja fire albe în păr, dar şi multe medalii în palmaresul de tehnician.

La solicitarea profesorului Ilie Cornean, maestrul Kos va prelua activitatea de instruire a secţiei de box de la liceul MIU, în anul 2000. Treptat, la acea vreme, s-au format câţiva tineri promiţători, cum ar fi Florin Aranghel, Marius Chelbu, Lucian Bulai. Alte talente, mai aproape de ziua de azi, au fost legitimate la CS Banatul, trecând sub şlefuirea amintitului Ghiţă Biea: Flavius Pastor, Horia Trif, Cosmin Joltea.

Şi cam asta este… Maestrul Ilie Kos s-a mutat de ceva vreme la Lovrin, unde – ce altceva să facă? – pune pe picioare o secţie de box. A selecţionat deja mai mulţi tineri pe care îi învaţă ABC-ul nobilei arte, dar, în paralel, continuă munca la liceul MIU şi, bineînţeles, colaborează strâns cu bunul său prieten Ghiţă Biea. Şi, nu în ultimul rând, speră într-o implicare mai mare a autorităţilor în fenomenul pugilistic. „Munca şi rezultatele acestor sportivi trebuie onorate şi cu altceva decât diplome sau strângeri de mână!”. Aşa este…

La mai mare, maestre! La 66 de ani, pe care îi va împlini pe 6 mai, Ilie Kos mai are, cu siguranţă, un cuvânt de spus în boxul bănăţean.

Sursa: www.sporttim.ro